Ne rătăăăăcim…

Ne rătăcim, micule, sufletele, chiar înainte ca ele să se găsescă.  E păcat, să le lăsăm măcar să se întâlnească, să-şi facă cu mâna, cu beat-ul sau cu ceva. Să se iscodească: nu de alta, dar poate au aceiaşi timp, poate cunosc aceleaşi bătăi; iar dacă nu, poate vor să facă schimb de portative, să socializeze. Gândeşte-te un pic şi la ele, că uite, sunt singure, îngheţate, a mea cred că e zbârcită chiar. Uite, n-ai milă deloc. Din cauza ta ne rătăcim: tu nu mă cauţi, eu nu te găsesc. Eşti nemlios, ah! Dacă aş fi inima ta, eu m-aş opri, aş refuza să mai bat. Ai muri, micule, din cauza mea. Nu aş mai bate până când tu nu ţi-ai aminti că eu, inima, nu sunt întreagă şi nici măcar pe jumătate.

Da, da, dar eu nu sunt, nu sunt inima ta. Deşi aş putea să fiu… Şi atunci să vezi, aşa de uşor ai muri.

Eşti nemilos, micuţ amic, nemilos de dulce.

Un tango, micuţ amic?

Deci, să înţeleg că… nu putem?

Am putea fi desigur Îndrăgostiţi.

De ce nu suntem?

e simplu: Noi nu avemPlural,

Eu şi Tu nu poate face un Noi.

nici măcar nu ştiu dacă se poate vorbi de un

„Eu şi Tu”,

ci mai degrabă de un

„Eu sau Tu.”

………………………………………….

Am putea fi desigur Îndrăgostiţi.

şi totuşi, dacă putem, de ce nu

încercăm…?

pentru că

Eu şi Tu suntem pur şi simplu

Defectivi de Plural?

Dar mai ştii ce Noi frumos

au făcut mâinile noastre…?

…………………………………………..

Am putea fi desigur Îndrăgostiţi.

Ce ne lipseşte?

Convingerea că putem fi,

că mâinile noastre se vor potrivi

într-un final şi într-un Totdeauna,

întru final şi întru Totdeauna.

Străin(i)

Iată-mă goală. Goală în plină stradă. Ei toţi puteau să mă vadă aşa cum tu nu m-ai văzut niciodată – dezbrăcată de secrete. Sunt sigură că până şi ultimul cerşetor a văzut că mi-e dor. Fiecare secundă îmi tăia sec din carne. Ah, dar pe tine chiar nu te doare că ei rupeau din mine. Ştiau că tremur aşa ca atunci, că nu o să mă apăr, şi mă răneau prea uşor… Ei, fulgii, călăii, nu mă răcoreau şi nici înfrigurau ori sărutau ori bla bla-uri de astea. Mă sfâşiau fără de milă!

Era vreo 12:30 şi ningea. Abia-mi simţeam picioarele. Pentru prima dată iarna mi s-a arătat aşa de tristă, pustie, înfometată… De-un alb morbid. Aşa mi-am dorit să vină blestemata asta de iarnă şi uite că acum iar mă enervează. Şi cu fiecare secundă care trece îmi dau seama că da, sunt răsfăţată şi egoistă şi cum vrei tu să-mi mai zici, dar aminteşte-ţi – nu te-am înjurat când după nici o zi mi-ai oprit zborul. Şi încă în cel mai brutal şi imbecil mod. Nici măcar nu ţi-am zis că plângeam, nu ţi-am cerut explicaţii sau măcar mângâiere…

„De ce mă chinuieşti? De ce ţi-e teamă? Ce, vrei să mă jupoi de vie? Vrei să sângerez până la moarte de dorul tău?! Eşti o bestie… Iar eu sunt cârpa ta de şters pe jos. Sunt umbra ta.”

„…Şi chiar dacă nu sunt prima, ştii bine că sunt singura care contează.”

Iartă-mă că nu mai am putere să fiu la fel…